Aplic această cunoscută ștampilă – made in china – uneia dintre cele mai interesante experiențe din viața mea. În tinerețe am avut șansa să intru în contact cu incomparabila cultură chineză de atingerea căreia am rămas marcat toată viața.
Autor: Nicolaie Mihăiescu
Lucram în anii 70 la agenția economică a României din Beijing, China, în calitate de reprezentant al unei întreprinderi de comerț exterior care importa bunuri de consum de toate categoriile și care la acea vreme aveau o mare căutare. Peisajul specific chinez, clădirile de cult, palatele, grădinile, muzeele, spectacolele, munca cu omologii din domeniu, parfumul anotimpurilor, toate erau pentru mine elementele unei alte lumi ușor de admirat și extrem de greu de pătruns și chiar de înțeles…
Citeam zilnic un ziar din HongKong în care am găsit un serial scris de un jurnalist francez despre experiența avută în China. Personajul stătuse la Beijing și călătorise în provinciile chineze aproape un an. Declara că după o lună cunoștea aproape tot ce se putea despre cultură și societate. Dar după alte două luni începuse să se îndoiască de unele concluzii, iar după șase luni constata că de fapt nu știa aproape nimic despre acest enigmatic univers al culturii chineze.
Lucrul acesta se întâmpla evident cu toți străinii, inclusiv cu noi care lucram la Beijing, dar asta nu ne impiedica să ne bucurăm de lumea nouă în care trăiam pentru o scurtă perioadă din viață. În Beijing, la acea vreme, nu circulau prea multe automobile, străzile fiind practic blocate de imense coloane de bicicliști, majoritatea disciplinați, adică dornici să respecte cât de cât niște reguli de circulație. Mulți circulau însă haotic și imprevizibil făcând cam amară viața șoferilor de automobile, în principal străini sau ale autorităților locale. Nu exista atunci noțiunea de posesor chinez de automobil. La orele de început și sfârșit de program de lucru strada devenea impracticabilă pentru alt mijloc de circulatie decât bicicleta.
Am ținut să fac un palid crochiu al străzii înainte de a trece la descrierea unicei mele experiențe de candidat la examenul de obținere a carnetului de conducător auto.
Experiența este unică deoarece nimic din ritualul examenului nu seamănă cu ce se întâmpla la noi sau în alte țări. O bună parte dintre colegii din colonia românească dăduseră examenul de conducere în China și orice experiență nouă era urmarită de toată lumea. Cei ce reușeau la examen veneau victorioși și ne anunțau că erau « tzica » ceea ce în chineză însemna „admiși” sau promovați. Cum în limba chineză negația sau în cazul nostru nepromovarea se obținea prin adaugarea particulei „pu” la expresia de mai sus vă imaginați ce hohote stârnea calificativul ce se lipea celui care eșua la examen. Era și acest lucru un stimulent pentru a mă pregăti să promovez examenul fără probleme.
Cu două, trei luni înaintea înscrierii la examen cumpărasem automobilul Toyota Corona pe care îl am și astăzi și cu care fac parte din Retromobil Club România. Mașina aparținea ambasadei Japoniei și era parcată în fața magazinului pentru străini din capitala chineză când a fost remarcată de soția mea. După investigațiile de rigoare asupra proprietarului, colegul meu Sandu de la ambasadă m-a ajutat să negociez cumpărarea, ocazie cu care am aflat că Toyota era proprietatea soției ambasadorului nipon. Negocierea s-a încheiat în scurt timp și după două zile intram cu mașina pe poarta ambasadei noastre având la volan un alt coleg .
A fost pentru familia mea un moment de neuitat, iar pentru o mică parte dintre colegi un prilej de oarecare invidie. Mașina arăta splendid deși făcuse déjà 30 mii km în Japonia și China și implinise 4 ani de existență. La momentul 1972, adică anul producției, japonezii puseseră pe ea servofrână, aer condiționat, acoperiș de vinil, aparat de radio, cutie de viteze automată, adica elemente la care în țară nici nu visam încă.
Înscrierea pentru examen se făcea la biroul de miliție din oraș, iar scrisoarea redactată neapărat în chineză de către translatorul ambasadei menționa și numele persoanei care își asuma responsabilitatea de a te învăța conducerea în traficul public. Colegul meu Marian a fost astfel primul meu profesor în materie. Primeam odată ce se aproba cererea un carnet având înscrise datele referitoare la mașină, numele candidatului și cel a instructorului. Eram deosebit de emoționat la primul voiaj cu mașina în tumultul traficului. Ne trezeam la ora cinci dimineața pentru a evita aglomerația prea mare și plecam cu Marian în special pe bulevardul cu opt benzi ce ducea la „Orașul Interzis” adică reședința împăraților chinezi, devenită între timp muzeu, și pe a cărui poartă masivă din piața Tienanmen trona un portret uriaș al președintelui Mao Tzedun.
Am făcut aceste exerciții și altele legate de parcări și garări vreo trei luni după care a urmat examenul.
Iată în câteva cuvinte particularitățile examenului de conducere din China acelei perioade. În primul rând numărul de probe era de patru și cuprindea o întrebare cu răspuns scris despre funcționarea motorului apoi proba de parcări, apoi circulația și ultima probă era tot legată de tehnică, dar de depanare a unor defecte minore în funcționarea mașinii. La prima probă a trebuit să descriu funcționarea pompei de benzină. Am scris un text în engleză pe care translatorul l-a tradus în chinezaă și l-a depus la miliție. La proba a doua „parcări-garări” puțini șoferi de meserie făceau față așa că începători ca mine trebuiau să facă eforturi și exercitii asidue.
Practic, trebuia să stai lângă zidul imaginar a două garaje lipite pe latura lungă ce măsura de 1,5 ori mașina pe care dădeai proba și lățimea de cca 2,6 m, cu aproximație lățimea mașinii cu ușile larg deschise. Plecai și intrai cu spatele în primul garaj fără a trece linia imaginară a zidului apoi cu mișcări succesive trebuia să intri în al doilea garaj, cu o mișcare de translație și ieșeai de acolo în marșarier revenind în locul de unde ai plecat.
Este hazliu, dar așa de complex încât nu puteai să nu exersezi până îți ieșea mișcarea. Proba trei era circulația în trafic cu un milițian lângă tine și cu translatorul pe bancheta din spate. În China datorită fluxului de bicicliști și a unor practici străvechi schimbai sensul de mers și cu semnalele luminoase, dar și cu scoaterea brațului în afară. Mașina mea japoneză avea volanul pe dreapta așa încât neputând face eu partea de semnalizare de aceasta s-a ocupat milițianul eu amuzându-mă discret de corvoada examinatorului. La această probă admit că a trebui să o repet fiindu-mi reproșat că am mers cam repede. Intrebând cum ar fi trebuit să merg, adică la ce viteză, mi s-a răspuns…. „mai încet”.
Ultima probă și ea interesantă consta în efectuarea de către examinator a unei mici defecțiuni ce ducea la imposibilitatea pornirii motorului. Evident defectul „se aranja” în secret, în timp ce tu erai dus într-o sală de așteptare. Veneai apoi și puteai observa, după ceva căutari, că fie era scoasă fișa centrală, fie scoase fișele de la bujii sau erau scoase și izolatecontactele de pe bornele bateriei. Dacă găseai defectul puneai cheia în contact si porneai, moment în care erai declarat admis.
Câteva zile mai târziu ridicai carnetul de conducere cu coperți cartonate roz, cu poza ta și cu date despre mașină redactate evident în chineză.
În țară am schimbat carnetul cu unul românesc, fără alt examen. Ar fi fost chiar anormal ca după un examen așa de greu și exigent să mai dau încă unul.
Vâzand ce știu și ce fac conducătorii auto din România care au obținut carnetul pe vremuri sau recent cred că așa învechite cum erau normele legale chinezești, prevederile lor erau benefice. Un conducator de autovehicule nu trebuie să pună mâna pe volan până nu știe cum funcționează motorul sau alte sisteme ale mașinii, cum se poate depana o defecțiune ușoară, iar deasupra tuturor cum să conduci cu înțelegerea și răbdarea chinezilor. Ceva din aceste calități îmi place să cred că le-am dobandit și eu deși, trebuie să recunosc, în traficul actual mă mai infierbânt. După cum spunea cineva, dacă nu înjuri în circulație înseamnă că…. nu ești atent la drum.
