Enzo Anselmo Ferrari a fost în prima parte a vieții un personaj mult mai puțin teatral și cu atât mai puțin mistic și mult mai mult un „sforar” pragmatic ce și-a înțeles repede limitele ca pilot de curse după ce a fost obligat să fie coechipier cu Antonio Ascari și Giuseppe Campari în 1924 în ceea ce a reprezentat prima linie oficială a Alfa Corse.
Din motive încă neelucidate el va absenta de la startul GP de l’ACF 1924, ba chiar de la startul oricărei competiţii în următorii trei ani. Locul pilotului Ferrari va fi luat în acești ani de „Mr. Fixit Ferrari”. Modul în care va reuşi să convingă în era respectivă mai mulţi oameni cheie să i se asocieze, punând umărul mai mult decât oricine la succesul Alfa-Romeo, are tangenţe mai mult cu arta războiului, decât cu arta persuasiunii. Dar marea sa ambiție era alta: să creeze o echipă proprie de curse cu care să aibă la picioare lumea motorsportului. Pasul decisiv este făcut după luni de căutări și negocieri, la 29 noiembrie 1929 Tribunalul Modena certificând naşterea Societa Anonima Scuderia Ferrari.
Societa Anonima Scuderia Ferrari.
Deşi îi purta numele, echipa era fondată pe modelul unei societăţi pe acţiuni, Enzo particpând cu un capital de 50.000lire, în timp ce Alfredo şi Augusto Caniato precum şi bancherul Mario Tadini contribuiseră cu 130.000lire. Trei ani mai târziu contele-pilot Felice Trossi va cunpără părțile ultimilor trei. Rulând în cea mai mare parte a timpului mașini Alfa-Romeo, Scuderia Ferrari va deveni cea mai de succes echipă privată a anilor ’30. Dar începutul nu fusese așa ușor.
O echipă de curse are nevoie în esență de două lucruri: mașini și piloți. Pentru prima parte, relația sa specială cu Vitorio Jano (ce își va încheia prodigioasa carieră la echipa de F1 a lui Enzo) a făcut posibilă livrarea unei Alfa P2, în cea mai nouă specificație a sa.
Esențial în această afacere a fost faptul ciudat că Jano nu avea deloc o părere bună despre Nuvolari şi a insistat pentru revenirea lui Giuseppe Campari la Milano, după ce pilotul cu talente multiple alesese Scuderia Ferrari. Enzo a acceptat generos, solicitând la schimb un model P2.
Ce deosebea însă creația lui Jano de concurență?
Pentru acţionarea celor doi arbori cu came erau utilizate doar roţi dinţate. Cămăşile cilindrilor erau din oţel, dar spre deosebire de concurentul de la Fiat, cilindrii erau grupaţi separat câte doi, pentru ca riscurile de manufacturare imperfectă să fie diminuate.
Ȋn rest arhitectura era identică, cu 10 rulmenţi cu role şi arcuri triple ale celor două supape per cilindru. Cu ajutorul unui compresor Roots motorul furniza iniţial 145CP/5.500rpm, maşina fiind capabilă să atingă o viteză maxima de peste 240km/h.
Suspensia cu arcuri lamelare nu prezenta nimic inovator, în schimb la cutia de viteze se puteau alege diferite rapoarte în funcţie de configuraţia pistei. Timp de 6 sezoane, cu mici sincope (gen Sunbeam la GP de l’ACF 1924) aceasta a fost cea mai rapidă maşină de GP din lume. Şi cea mai de succes. Datorită modificărilor de la admisie şi utilizării de carburanţi exotici, puterea maxima a crescut până la aproape 200CP în 1930.
Mille Miglia 1930- „debutul” Scuderiei Ferrari
Alături de vedeta P2, Enzo se mai învârtise de încă 4 modele Alfa 6C 1750GS pe care le va înscrie la startul ediției 1930 a Mille Miglia desfășurate între 12 și 13 aprilie. Pentru întreg pachetul, inlcuzând şi piese de schimb, Enzo achitase către Alfa-Romeo suma de 271.000 lire. Aceasta a fost prima cursă la care Enzo Ferrari și-a înscris mașinile sub pavilionul noii Scuderii Ferrari.
Cele 4 echipaje (Tadini-Siena, Caniato-Sozzi, Scarfiotti-Carraroli, Corelli-Lenti) mergând la bordul unor modele 6C 1750GS de client, cu caroserie comună și 100CP nu au avut nicio șansă în fața tripletei Alfa Corse: Nuvolari-Varzi-Campari-toți trei pilotând un 6C special cu carburatoare și compresoare modificate(+110CP) și o caroserie mai ușoară semnată Zagato.
Dar Enzo Ferrari- ce se implicase aici în lupta pentru victorie din spatele cortinei, trăgând sforile pentru Nuvolari, avea un plan. Mașinile erau competitive dacă le excludem pe cele de uzină, dar piloții nu erau chiar cei mai buni.
Avea nevoie de Nuvolari sau Varzi. Cum glacialul Achille era un caracter mai greu de abordat, s-a orientat către omul considerat de el drept cel mai bun din istorie. Şi i-a gâdilat astfel orgoliul încât jocheul teribil din Mantova a acceptat să piloteze pentru Scuderia sa în întrecerile în care Alfa Corse nu dorea să participe. Şi astfel ajungem la cursa de viteză în coastă Trieste-Opicina din 15 iunie 1930.
Bineînțeles că Tazio a primit pe mână bestia cea mai puternică, modelul P2, net superior tuturor celorlalte 56 de mașini înscrise la start, dar cu frâne subdimensionate și o ținută de drum precară ce necesita o mână fermă și un picior sensibil pentru a nu da cu ea de gard.
Alături de Nuvolari (acompaniat de mecanicul Francesco Severi) Scuderia mai arunca în luptă trei echipaje: Alfredo Caniato și Sozzi pe modelul 1500SS și Eugenio Siena pe un 6C-1750GS.
Câteva Bugatti-uri 35 dintre care se remarca cel al lui Mario Mazzacurati ar fi trebuit să se bucure de anumite avantaje (alături de Alfele 6C-1750GS) aici, datorită naturii întortocheate a traseului. Dar în mâna maestrului, bestia mecanică Alfa P2 a făcut diferență după o demonstrație de pilotaj exemplară.
Nuvolari a făcut diferența
Stilul unic al mantovanului (creditat totuși fără temei cu inventarea derapajului controlat) a făcut aici diferența. La intrarea în cel mai dificil viraj, Cava di Fanconi, toți piloți încercau o abordare prudentă, frânând în linie dreaptă și atacând apoi cu viteză mică virajul. Numai Nuvolari o făcea în maniera sa faimoasă, exact cum Enzo Ferrari (ce a experimentat-o pe pielea sa) va descrie în memoriile sale:
„După prima cursă în care am luptat împreună, am început să mă întreb ce are așa special acest micuț dar serios pilot. Așa că, într-o zi, l-am rugat să mă lase să-l însoțesc în calitate de pasager într-un test pe care îl efectua cu o Alfa Romeo 1750 a echipei mele pe circuitul Tre Province din Porreta. La prima curbă am avut sentimentul că Tazio a calculat greșit intrarea și că vom ieși în decor. Am devenit rigid, așteptând coliziunea. În schimb, în momentul următor, ne găseam cu mașina aliniată perfect pentru curba următoare. M-am uitat la Tazio: fața sa era neschimbată, calmă, nicidecum fața unui om care tocmai a scăpat dintr-un accident. La a doua și a treia curbă, aceeași impresie. După a patra și a cincea curbă am început să înțeleg. Cu colțul ochiului i-am privit picioarele: Tazio nu ridica piciorul de pe accelerație în curbă! Și, curbă după curbă, am înțeles secretul său. Nuvolari aborda curbele cu o viteză mai mare decât instinctul meu credea că e posibil. Și abordarea se făcea într-o manieră proprie, punând botul mașinii pe interiorul curbei, apoi, printr-o mișcare fulgerătoare din volan și printr-o schimbare rapidă de viteză, cu accelerația la podea, arunca mașina într-un derapaj cu toate cele patru roți, profitând de împingerea generată de forța centrifugă în contrast cu tracțiunea roților. Pe întregul arc descris de mașină în curbă, botul acesteia peria marginea virajului. Când curba se încheia, mașina era din nou perfect poziționată pentru a ataca linia dreaptă ce se deschidea în față cu cea mai mare viteză posibilă, fără ca să fie necesare corecții din volan”.
Prima victorie a Scuderiei Ferrari
Fără rival, mărețul Mantovan zburător va fi primul om care a coborât sub 6 minute pe traseul de 9.5km, cu un timp total de 5m59.4s. Recordul acesta va sta în picioare până în 1950…Bugatti-ul lui Mazzacurati s-a clasat al doilea, la fix 20s mai în spate.
Dar dincolo de cifre, istoria înregistrează acest succes savuros al lui Tazio Nuvolari drept primul pentru proaspăt înființata echipă. La scurt timp, mantovanul va mai marca încă un succes, mai prestigios de data aceasta, pentru că învinsul era un anume Rudolf Carcacciola pilotând monstrul Mercedes SSK de 300CP, pe urcarea de la Cuneo-Cole della Madallena. Hat-trick-ul va veni imediat, în cursa de coastă de la Vittorio Veneto-Cansiglio. Fundamentul era turnat alături de pilotul pe care Enzo îl va considera mereu etalonul tuturor epocilor.
Expoziția Ferrari Forever întâmpină publicul la Muzeul Enzo Ferrari
La 94 de ani de la acest eveniment, Ferrari a devenit cea mai titrată echipă din lumea motorsportului, cu 5000 de victorii în dretptul său. Şi poate și mai important, ambiția team manager-ului viclean de 32 de ani de a avea propria-i echipă de curse s-a transformat rapid în mândria unei națiuni.
