Într-una dintre ultimele fabrici din Bucureşti nedemolate fizic, am descoperit un mic atelier care repară amortizoare şi casete de direcţie. Meşter este Vasile Guşuleac.
Strungăria nu este o meserie pierdută. În secolul trecut, această ocupaţie era la fel de răspândită ca cea de muncitor într-o farmacie ori într-o bancă, în ziua de astăzi. Maşinile-unelte moderne pot face multe lucruri frumoase, la fel şi autocadul. Dar dacă nu ai şi ceva experienţă practică, rămâi decât un expert in butoane. În mod paradoxal, deşi are reguli şi limite foarte exacte, meseria aceasta crează o independenţă a celor care o cunosc bine. Ei pot face aproape orice. Le dă ocazia să gândească, spre deosebire de alte meserii noi, la care nu te murdăreşti pe mâini. De aceea a ales-o şi Vasile Guşuleac.
Dacă dăm o căuare pe Google îi găsim numele începând cu prima pagină în câteva cluburi de fani, Dacia, Peugeot sau Ford. Oameni ca acesta, au devenit un fel de fabricanţi de top autohtoni. Ei reconstruiesc ceea ce au realizat alţii cu mai mulţi sau mai puţini ani înainte, la o calitate cel puţin egală.
Pe rafturile domnului Vasile Gusuleac am descoperit multe amortizoare şi casete de direcţie contemporane, dar când începea să povestească aflai că, ascunse printre ele, existau şi unele de Mustang 68, ori Ferrari și Bugatti. Utilajele, aşa cum mă aşteptam, datează din alte vremuri, dar toate cele câteva au istoricul cunoscut, provenind de la foste uzine din Bucureşti. Spre exemplu, strungul pe care reconstruieşte suspensiile maşinilor de raliu, şi nu numai, este de-o seamă cu proprietarul său, născut în 1968. Dar are şi altele mai vechi pe care nici nu se gândeşte să le schimbe cu unele moderne.
O astfel de meserie, la nivelul de mic atelier, nu poţi să o faci fără pasiune. Iar pasiunea domnului Gușuleac se hrăneşte cu cele mai neaşteptate probleme legate de suspensii. “Mi se pare fascinant să poţi lua un fier şi să-l faci să fie util. Să ocupe un loc într-un angrenaj, ori într-un mecanism. La fel de frumos este să descoperi ce trebuia sa facă acel fier,” începe povestea domnul Guşuleac.
Este un autodidact fără îndoială. A furat strungărie de la meşteri adevăraţi, cu mulţi ani de experienţă, iar partea de hidraulică a învăţat-o, rând cu rând, de prin tratate şi manuale americane. Respectă cu sfinţenie calitatea uleiului indicat de constructor, căci l-a avut ca profesor pe un mare pasionat de vehicule istorice, Cristian Stoian – plecat mult prea curând dintre noi.
După ce mi-a ”reîmprospătat” memoria şi cu numărul lui Reynolds, m-a pus la încercare cu o criptogramă pe care o ţine minte de zeci de ani. Poate că aşa îşi testează toţi prietenii, nu ştiu. Problema suna cam aşa, triverb: „i”, cu soluţia (2, 4, 6)? Dar fiindcă a observat că m-a pierdut prin atelier, mi-a dat şi rezolvarea: „ei tipa ritmic”.Categoric, este atras de problemele cele mai grele!
“Îmi place mult să fac unicate. Acolo îţi baţi capul cu adevărat. Uneori stau mai multe zile să găsesc soluţia unei suspensii. Alteori le visez noaptea. Este ca rebusul. Nevoia te invaţă, trebuie să vrei sa faci mereu lucruri tot mai dificile,” continuă Vasile Guşuleac. Când a învatat toate „dedesubturile automobilelor” a reuşit să îmbunătăţească ceea ce face, în sensul că sistemul sau mecanismul respectiv va fi de acum înainte mai uşor de întreţinut şi eventual de reparat de cât a fost iniţial. Aş mai adăuga eu şi faptul că piesele pe care le fabrică, nu trebuie să se strice la un anumit număr de kilometri, precum la automobilele moderne..
Vasile Guşuleac se laudă a fi un gnostic, „sunt sigur că universul se exprimă în cifre”. De aceea, nu refuză o suspensie de reparat doar din cauză că ar fi prea complicată, ci doar dacă este limitat strict tehnologic. Şi eu am descoperit că am multe limitări cu ocazia vizitei la atelierul de strungărie.
text: Dan Athanasiu; Foto: Radu Chindriș