Marin Dumitrescu, primul din dinastia de piloți Dumitrescu

Marin Dumitrescu

La 100 de ani Marin Dumitrescu continuă să petreacă destul timp în atelierul-service de familie Champion şi să impulsioneze ambiţiile competiţionale ale nepoţilor Silviu şi Andrei.

Interviu realizat de Alex Șincan; Foto: Automobilia, Retromobil Club România, Alex Şincan

În 2015, pe când Maestrul avea doar 96 de ani, reușeam un inedit interviu, despre viața sa. O poveste ce merită spusă din nou.

Partea 1 – Inimaginabil de simplu

Multiplul campion Marin Dumitrescu este oricând  gata să discute în detaliu despre ce înseamnă să „mergi la victorie” în motorsport. Aceasta este atitudinea care l-a definit întotdeauna.

Am avut variate experiențe legate de întrevederi cu persoane importante, după a căror consumare am plecat cu un mesaj formal și atât. Adesea, acest gen de oameni nu promovează o transparență reală în comunicare, lăsându-mi impresia că astfel vor să-și asigure ascendentul asupra celorlalți, evitând riscul apariției și dezvoltării unei forme oarecare de concurență pe felia lor. Poate unii nu sunt chiar mândri de ceea ce au făcut pentru a ajunge sus? Problema lor. Dar nu și a domnului Marin Dumitrescu. Dânsul este oricând dispus să povestească în manieră directă și concretă despre parcursul vieții sale către statutul de legendă vie a motorsportului românesc. Nu insistă pe liste de victorii și titluri, dintr-un motiv imposibil de simplu: sunt prea multe și devine greu de spus care ar trebui să fie menționate pentru semnificații de excepție.

Mi-a spus că a fost deseori întrebat, după câștigarea unei curse, lucruri de genul: „Ai mai pus frână înainte de viraj, sau nu?”; ”Acul de păr, l-ai luat cu frână de mână?” sau „În ce viteză erai la baza urcării?” Aproape mereu, răspunsul a fost „Nu știu. Când conduc, crezi că mai stau să mă uit la de-astea?” Şi nu e nicidecum un răspuns lapidar, ci unul plin de esenţă. Funcționarea creierului uman și coordonarea abilităților motorii presupune, în perspectiva unor execuţii de maximă eficienţă, optimizarea şi integrarea unor seturi de gesturi la nivel subconştient. Uneori, Marin Dumitrescu i-a poftit pe respectivii curioși să ia loc în mașină, pentru a da o tură, astfel încât să vadă singuri ce și cum face el. Asta mă duce cu gândul la metodele de predare specifice artelor marțiale, care presupun observarea și imitarea întocmai a unor mișcări ale maestrului de către discipol, urmând ca acesta din urmă să le descopere el însuși sensul și virtuțile, în ideea asimilării.

Acum, să revenim la întrebarea fundamentală a temei de azi: cât de greu este să conduci la victorie o maşină de curse? “Imposibil de simplu”, dacă luăm în considerare ceea ce spune Marin Dumitrescu. Se vede că titlul de Maestru al Sportului, care i-a fost conferit lui Marin Dumitrescu în 2012 de către Federaţia Română de Automobilism Sportiv, este rezultatul unei transcendenţe depline.

Desincronizare rezolvată

De ce a venit atât de târziu acest titlu, ținând cont că activitatea sportivă a lui Marin Dumitrescu a debutat în curse cu vreo 70 de ani în urmă? Aici intervine caracterul inconstant al rânduielilor socio-politice românești. FRAS (Federația Română de Automobilism Sportiv, fondată în 2005) i-a acordat titlul în 2012, după ce organizația FRAK (Federația Română de Automobilism și Karting, fondată în 1974) încetase evidențierea piloților cu această distincţie de vreo 30 de ani.

Retragerea oficială a lui Marin Dumitrescu din activitatea competiţională a avut loc în 1976, an în care şi-a adăugat la vastul palmares încă un titlu de campion la viteză în coastă. După acel moment, trecerea anilor i-a adus lui Marin Dumitrescu noi satisfacţii legate de motorsport. Printre acestea se detaşează evoluţia lui Radu Dumitrescu (fiul) în cadrul echipei Politehnica şi, mai tîrziu, a lui Andrei şi Silviu Dumitrescu (nepoţii), în echipa Champion Racing, fondată de familia Dumitrescu. Totuşi, o insatisfacţie plutea în aer: mult-doritul titlu de „Maestru al Sportului” părea să nu mai vină pentru Marin Dumitrescu. După câte se pare, a fost nevoie de o revoluţie şi, ulterior, de o schimbare majoră în structura activităţii româneşti de motorsport pentru ca recunoaşterea la nivelul cuvenit a meritelor lui Marin Dumitrescu să se materilizeze.

Cu un an înaintea decernării titlului de „Maestru al Sportului”, în 2011, Marin Dumitrescu a fost decorat de către Președintele României cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Cavaler. La înfăptuirea acordării acestor distincții a contribuit de manieră determinantă implicarea Retromobil Club România, susţinută în mod special de către Bogdan Coconoiu şi Giuseppe Rossi.

De altfel, Marin Dumitrescu a devenit la vremea respectivă şi Membru de Onoare al RCR. În iulie 2011, cu prilejul festivităţii de premiere a etapelor a noua și a zecea din cadrul Campionatului Național de Viteză în Coastă de la Sinaia, Marin Dumitrescu a primit şi titlul de Cetățean de Onoare al orașului prahovean. La faţa locului s-au aflat Giuseppe Rossi (preşedinte al RCR, pe etunci), Călin Popescu Tăriceanu (ex-prim ministru al României şi automobilist sportiv), plus conducerea administraţiei locale. Un moment de copleșitoare emoție pentru multiplul campion pe terasa Cazinoului Sinaia, în amintirea unei victorii de referință pe care Marin Dumitrescu o obținuse la Sinaia cu 61 de ani mai înainte…

Prag între trecut şi viitor

1950: cursa de viteză în coastă de la Sinaia a fost momentul de confirmare şi consacrare al aptitudinilor de automobilist sportiv pe care Marin Dumitrescu și le cultivase asiduu de-a lungul ultimilor 5 ani. Situația tehnică precară a domeniului sportiv din acel interval îl determinase să acumuleze o vastă experiență creativă atât ca pilot, cât și ca mecanic-preparator. Pe fondul dezvoltării industriei românești de dinainte de război, Marin Dumitrescu ajunsese să lucreze la Ford România.

Aflat în subordinea maistrului Artur Strijek, tânărul oltean s-a apropiat de lumea motoarelor și a curselor – să nu uităm că Ford România găzduia ateliere în care se pregăteau mașinile de competiție ale lui Petre Cristea, Mihai Sontag, Alecu Berlescu și alții. Atunci și acolo s-au pus bazele solide pentru evoluția ulterioară a lui Marin Dumitrescu. În 1939 (an în care la Marele Premiu al Bucureștiului a participat și Hans Stuck cu al său Auto Union V16), nu a pierdut ocazia de a examina îndeaproape mașina pilotată de asul german și proiectată de Ferdinand Porsche.

Încorporat în armată în 1941, el a intrat în contact direct cu tehnica militară, continuând să exploreze și să acumuleze experiență legată de tot ceea ce include un vehicul: motor, transmisie, suspensii, frâne, comenzi și așa mai departe. După încheierea celui de-al doilea război mondial, care a însemnat ani de prezență pe front pentru militarul Marin Dumitrescu, a urmat implicarea în primele curse ”monomarcă” desfășurate în București sub supervizarea Organizației Sportului Popular, cu mașini Jeep, provenind din efectele militare. Marin Dumitrescu a arătat atunci că, dincolo de pilotaj, un Jeep poate fi mai rapid decât altul dacă îl pregătești cum se cuvine: suspensie coborâtă, renunțarea la transmisia față și la reductor, etc. Într-un context politico-social dramatic, inclusiv pe latura motorsportului, o eră luase sfârșit și o alta se năștea. Apoi, pentru scurt timp, revenirea pe scena curselor a unora dintre piloții români cunoscuți înainte de război a dat un impuls dezvoltării activității sportive automobilistice românești.

Căutând calea măiestriei

În a doua parte a anului 1947, Marin Dumitrescu căuta prin București componente la preț cât mai accesibil pentru a-și asambla propriul BMW 328. A reușit să cumpere un set motor, plus chiulasă și ax cu came special, și un sistem de alimentare cu trei carburatoare. Epava unui BMW 328 (rămas fără motor și transmisie) a obținut-o gratis, după o negociere insistentă, de la Nadler, patronul stelierului service a cărui clădire există și în prezent pe bulevardul Aviatorilor, în apropiere de Piața Victoriei. De-a lungul întregii ierni a urmat completarea și prepararea mașinii. Debutul competițional, după cum stă scris în cartea autobiografică ”Un sfert de veac la volanul bolizilor de curse”, nu a fost o reușită, dar i-a arătat lui Marin Dumitrescu ce are de făcut mai departe. Intervalul 1948-1949 îl găsește în rândul angajaților de la uzina Vulcan, condusă de Victor Naghi (ulterior, director general la ARO), lucrând în afara orelor de program împreună cu Artur Strijek la tema automobilelor de curse. Atunci a fost faza în care Marin Dumitrescu a transformat radical roadsterul BMW 328. Exemplarul cu care s-a aliniat în 1950 la startul cursei de la Sinaia era deja o a doua reintrepretare a conceptului mașinii.

Caroseria fusese redusă la minimum, iar lonjeroanele cu profil ”S” originale, fuseseră scurtate, prelungite drept și trecute pe sub puntea din spate. Suspensia din față a fost coborâtă prin adoptarea unui nou arc lamelar transversal – realizare proprie. Ridicarea compresiei motorului până la 14,2:1 a impus și sintetizarea unui combustibil personalizat din metanol (în cazul benzinei, autoaprinderile ar fi fost inevitabile). Episodul cursei din 1950 de la Sinaia este descris pe larg și detaliat, într-o ambianță cinematografică, de însuși Marin Dumitrescu în paginile cărții deja menționate. Cursa de la Sinaia nu este rapidă, ci complicată tehnic şi solicitantă pentru pilot. Pe foarte scurt: de-a lungul parcurgerii traseului, în cursă, Marin Dumitrescu și-a pus la bătaie toate resursele fizice și de pricepere, fără nici o rezervă, simțind că nu mai există nimic în jur, doar mașina și drumul. La final, coborârea din mașină a fost ca un fel de revenire pe frecvența realității curente, în care a fost imediat abordat de Petre Cristea – stupefiat, dar jovial – ”Știi, mă, ce timp ai făcut?”, la care răspunsul spontan a fost negativ. A venit rândul lui Marin Dumitrescu să afle că a obținut o victorie detașată și a stabilit un nou record al cursei.

Sfârşit de cursă, început de carieră la vârf.

Așadar, 1950 a fost un an de prag, ca jumătate a secolului 20 și ca moment de confirmare a lui Marin Dumitrescu în elita galeriei piloților români. Ce poate să urmeze, după o astfel de împlinire? Mulțumirea de sine până la suficienţă, avantajele și beneficiile unui statut de superioritate, însoțite de relaxare? Din câte știm despre Marin Dumitrescu, nu a fost deloc cazul său. Ceea ce te face să continui și dincolo de atingerea unui statut compatibil cu termenul de ”împlinit” sau chiar cu cel de ”realizare exemplară”, ține de neliniștea vocației de campion. Un campion autentic nu e un om care să se declare satisfăcut și liniștit, sau care, după cucerirea unei culmi de succes, să nu mai simtă dorința de a continua ascensiunea. Dacă nu greșesc, în asta constă esența învățăturilor lui Marin Dumitrescu către generațiile următoare, cele din familia sa – în mod special, și către oricine altcineva dorește să-l asculte.

În faţa unei victorii surprinzătoare singulare, poate fi adus ca justificare motivul şansei favorabile. Pe tema câtorva victorii adunate într-un interval scurt, se poate vorbi, eventual, despre o formă de zile mari sau de un sezon norocos. Dar ce fel de cuvinte se mai potrivesc atunci când victoriile, pur şi simplu, curg? În decursul carierei sale sportive, Marin Dumitrescu a acumulat peste 1000 de ”locuri I” în motorsport (automobilism și motociclism, diverse clase şi clasamente generale). Norocul nu a ținut întotdeauna cu domnia sa, dar se vede că și norocul poate fi optimizat – în virtutea experienței, așa cum îți perfecționezi aptitudinile de pilotaj prin concentrare și ascuțirea simțurilor, sau cum ridici nivelul performanțelor unei mașini, prin modificări tehnice de mare fineţe. Cu alte cuvinte, o grămadă de treabă care poate să te sperie iremediabil, sau să te facă, până la urmă, mare campion.

 

Partea 2 – Trei generaţii Dumitrescu în motorsportul românesc

Avem aici patru reprezentanţi, prentru trei generaţii: Marin, Radu, Andrei şi Silviu Dumitrescu. Din câte ştiu, nu există în lume un alt caz în care motorsportul să devină o amprentă specifică a familiei pentru un interval atât de extins. La rândul lor, toate cele trei generaţii Dumitrescu s-au implicat profund atât în pilotaj, cât şi în pregătirea maşinilor de concurs. Şi în prezent, ca şi pe vremea “bunicului” Marin, maşinile cu care se prezintă sportivii activi ai familiei la startul curselor sunt departe de a fi ceva obişnuit.

Marin Dumitrescu

Radu Dumitrescu: anii 80, în mare viteză!

Constituirea echipei de curse Politehnica Bucureşti în cadrul Facultăţii de Autovehicule Rutiere poartă într-o măsură considerabilă amprenta Dumitrescu. După ce, de-a lungul precedentelor două decenii şi ceva, Marin Dumitrescu adunase o colecţie copleşitoare de victorii şi podiumuri (ultimul titlu de campion l-a obţinut în 1976), ajunge în postura de a-şi petrece a doua tinereţe ca mentor al proaspăt înfiinţatei echipe studenţeşti. S-a pornit la drum cu maşini Dacia 1300 salvate de la casare. Marin Dumitrescu avea deja antedecente în modificarea Daciei, iar experinţa ce atinsese deja un nivel remarcabil în 1972 prin crearea Daciei 1300 Special (motor cu alezaj mărit şi cilindree de 1565 cmc, 120 CP/7000 rpm) în cadrul atelierului Dacia Service – Pantelimon.

Printre tinerii care au reuşit atunci să-i câştige aprecierea şi să lucreze alături de el recunoaştem nume cu o evoluţie ulterioară notabilă în domeniul auto, competiţional sau nu: Paul Badea, Mihai Alexandrescu, Sergiu Celibidache, George Neagu, Cornel Motoc. Marin Dumitrescu i-a selecţionat în urma unor probe la volan, în incinta campusului Politehnicii. La aceste probe a participat şi studentul Radu Dumitrescu, ale cărui cronometrări au fost de natură să-i asigure fără emoţii poziţia în cadrul echipei.

Începând din 1978, Mihai Alexandrescu şi Radu Dumitrescu au luat cu asalt podiumurile curselor de coastă şi viteză pe circuit, la grupa N. De-a lungul anilor 80, Radu Dumitrescu a devenit multiplu campion, reuşind în repetate rânduri să se impună pe circuit cu Dacia 1300 pregătită de echipa Politehnica în faţa maşinilor Dacia ale echipei de uzină. Finalul acestei faze din cariera competiţională a lui Radu Dumitrescu nu a luat sfârşit aşa cum, probabil, vă aşteptaţi – prin revenirea şi victoria maşinilor Dacia de uzină în faţa echipei Politehnica, ci cu totul altfel: Radu Dumitrescu a trecut la modificarea unei Lada 1300 (varianta rusească a lui Fiat 124, maşină cu tracţiune spate), cu care a devenit campion naţional la viteză pe circuit în 1985.

Andrei Dumitrescu: de la tentaţie, la performanţă

“În primii ani de după 2000, tata ne îndemna insistent – pe mine şi pe Silviu – să facem orice altceva în viaţă, numai curse nu. Aceasta a fost, probabil, urmarea dezamăgirii pe care el a trăit-o deupând eforturi, obţinând rezultate de excepţie în competiţii, toate acestea rămânând fără recunoaşterea oficială aşteptată în motorsportul românesc. Între timp, bunicul avea energie şi nu putea sta departe de maşini. Eu mă simţeam mai aproape de ceea ce îl preocupa pe el – lucruri ce ţin de tehnică şi de curse – decât de sfaturile de “aşa nu”, venite din partea tatei. Silviu era destul de ocupat cu facultatea, dar pe mine m-a prins bine dorul de maşini şi curse. Am pornit pe acest drum avându-l alături pe bunicul, în acelaşi mod în care el însuşi o făcuse (cu o epavă de BMW 328), în anii de după război: am luat o epavă de Alfa Romeo GTV model 1979, pe care am readus-o pe linia de plutire. Bunicul a făcut cam tot ceea ce priveşte restaurarea părţii mecanice. Am înscris maşina aceea în primele competiţii profilate pe vehicule de epocă organizate de Retromobil Club România, inclusiv Retromobil Grand Prix, de pe circuitul AMCKART. Am reuşit acolo nişte timpi considerabil mai buni decât ai oricărui alt concurent. Următoarea fază de impulsionare a nepoţilor către competiţii semnată “bunicul” a constat în pornirea unei campanii de reparare a unui Golf II. Între timp, îl furase peisajul curselor şi pe fratele meu, Silviu. Vâzând că lucrurile iau acest curs şi nu e chip de întoarcere, tata a venit alături de noi, spunând: “Dacă tot vreţi neapărat curse, măcar faceţi-o cum trebuie!” Deci, bal să fie: aceasta a fost faza în care, la nivel de familie, s-a luat decizia investiţiei în monopostul Dallara F394, şi momentul în care am intrat în full-contact cu motorsportul. Tenacitatea bunicului a fost motorul care ne-a propulsat – pe mine şi pe fratele meu – rapid, până unde nici nu ne gândeam cu puţin timp înainte: în confruntările de la vârful clasamentelor din CNVC şi VTM.”

Silviu Dumitrescu: nu risca şi nu ceda!

“S-a întâmplat în anul 2009, când participam la Campionatul Naţional de viteza în coastă. Era primul sezon aproape complet pentru mine. După un şir de ghinioane, un abandon şi o victorie (prima din carieră), am ajuns la Rânca, din judeţul Gorj. În ziua de vineri, rezultatele nu au fost grozave şi am decis ca în ziua de dumincă să forţez. În urcarea cu numărul 2, am ieşit puţin larg dintr-un viraj, am urcat pe un parapet şi, astfel, am distrus ambele roţi de pe partea stângă, plus o basculă. Dezamăgit, m-am întors în parcul de service, unde am început pregătirile de plecat acasă. În vremea accea, bunicul nu lipsea de la nici o cursă. A venit la mine şi mi-a spus să nu pierd timpul, că la următoarea urcare concurez. Ştiind că nu avem bascule de rezervă, l-am întrebat: cu ce? Au urmat un efort de echipă şi o coordonare meticuloasă, pentru a aplica o metodă de reparaţie testată de bunicul în anii 50. Reparaţia a constat în doua bucăţi de aluminiu montate deasupra şi dedesubtul basculei, fixate cu şuruburi. Evident, direcţia monopostului era serios afectată. Tot după o idee veche, geometria a fost refacută cu sfoară.
Astfel, maşina a fost gata pâna la următoarea urcare cronometrată. Bunicul, foarte grijuliu m-a îndeamnat să merg încet, să ajung până sus fără alte probleme, pentru că maşina nu va mai sta pe drum ca de obicei. Am parcurs urcarea domol, cu gândul că bunicul avea dreptate: maşina nu avea stabilitatea normală pe drum. La revenirea în parcul de service, am povestit că monopostul nu merge prea bine şi că vibrează cam mult. După câteva modificări, am plecat spre start, dar nu înainte ca bunicul să îmi spună: “doar puţin mai repede, să nu exagerezi.” La această urcare a fost mult mai bine. Am ajuns pe locul 3 în clasamentul general. La revenire, bunicul m-a întrebat: “Cum a fost maşina? Are aderenţă bună?” Mulţumit în acele condiţii, am răspund că da. Apoi, ultima urcare. Bunicul: “Acum ca ai un loc bun asigurat, mergi cât îţi vine de tare, dar să nu-ţi forţezi limitele.” La ultima urcare am reuşit să realizez recordul de traseu şi să obţin locul întâi. Din acel moment, mi-am schimbat viziunea asupra lucrurilor, nu doar referitor la curse ci şi în viaţa de zi cu zi. De atunci încerc să abordez progresiv tot ceea ce fac şi, doar dacă nu pun nimic în pericol, atac în vederea unui rezultat superior.”

Marin Dumitrescu, din nou: momentul maestrului

“Mai trebuie să-ţi zic ceva, dacă tot faci un articol mare şi vrei să ai mult de scris…” – când Marin Dumitrescu te ia astfel, nu înseamnă că tema a fost epuizată şi că mai vine doar o completare de nuanţă. Nu, vine ceva care dă un sens superior întregii poveşti de până atunci. “La viteza în coastă de la Reşiţa, în 2009, Silviu a doborât sâmbătă noul record de pe Valea Domanului, pe care îl stabilise Lucien Hora în ziua de vineri. Acea zi se terminase perfect pentru pilotul din Reşiţa şi, seara, am stat de vorbă cu Silviu, să văd cum se simte şi să-i spun să nu exagereze cu ambiţiile a doua zi. Am mai vorbit câte ceva cu el şi înainte de startul de sâmbătă, mai ales să fiu sigur că nu pleacă în cursă cu vreo umbră de supărare. Când l-am văzut ducând maşina spre start, parcă m-am văzut pe mine la Sinaia, acum 60 de ani: concentrat, lucid, ager, nicicum încrâncenat. Am simţit că o să facă o cursă mare. După start, s-a dus aţă pe tot traseul, fără să lase pedala de acceleraţie vreo clipă. Cu record nou al traseului, la final: 1:47:920.”

Mă bucur – şi rămân irecuperabil îndatorat pentru asta – că Marin Dumitrescu mi-a oferit prilejul de a încheia aceste pagini cu un gând de iluminare. Recordurile se stabilesc şi se schimbă. Definitoriu şi definitiv  este ceea ce ne învaţă experienţa unui record.